Ioana Mădălina Purice,
Clasa a XI-a A,
Liceul Teoretic Sebiș,
Profesor îndrumător: Mona Leahu
Asta face cultura, transmite idei și creează legături.
Aș vrea să cred că această întrebare nu poate fi decât o întrebare retorică. Să știu că nu există om în apartenența lumii care să aibă vreun dubiu ce ține de indispensabilitatea culturii. Care să fie de atâta timp aici și în totalitate străin acestei sfere, deoarece un om fără cultură nu este decât un adept al platitudinii, un adept al monotoniei sau al neștiinței.
De ce este importantă cultura?
Pentru că îți oferă posibilitatea de a te ridica și de a vorbi când toată lumea tace, de a duce anumite discuții la un alt nivel, la un alt potențial, de a deschide ochi care sunt orbi din naștere, care sunt clădiți să vadă un adevăr pe care mulți îl consideră absolut. Și pare un avantaj cu forme colosale, care trece din lumea palpabilă spre cea abstractă, și totuși, un avantaj ce poate schimba vieți.
Raportându-mă la propria experiență, nu pot să spun decât că mi-a salvat viața. Cultura mi-a salvat viața. În toate modurile posibile, de nenumărate ori. În nevoia de a ieși din sfera realității monotone și uneori chinuitoare, am găsit salvare în cultură și-n cărți. Multe cărți. Toate formele de cărți, toate tipurile care au reușit să mă devoreze în același mod în care le-am devorat și eu la rândul meu, o relație de interdependență aș spune, o relație în care mă simțeam acasă când exteriorul nu mai reprezenta nimic. O lume în care aș putea să sar și să plec. Spre alte personaje, spre alte gânduri și alte vieți.
De câte ori aș avea nevoie, de câte ori aș vrea. Să fiu un Dumnezeu al oamenilor din alte părți, un Dumnezeu mut, și totuși, un Dumnezeu. Să văd și să simt ceea ce nu pot de unde sunt, să citesc și recitesc sentimentele unor oameni ce se îndrăgostesc și sentimentele unor oameni ce urăsc, ce trăiesc în frica de a doua zi, ce au curaj să vorbească atunci când vor, și cei care suferă pentru curajul lor. Pot să citesc despre oamenii care mor și mor, de câte ori e nevoie, pentru ceea ce simt și ceea ce susțin, pentru perioada în care trăiesc și ființele pentru care aceștia se pierd. Să mă transpun în ei, dar fără a le fura deciziile.
Ce-aș fi eu, fără cultură?
Ce-aș fi eu, fără ideile lor? Ce-aș fi fără gândurile și sentimentele oamenilor care au scris atât? Care au luat parte din ei și-au lăsat-o acolo, că să fie descoperită? Probabil un nimic, un om estropiat, un nenorocit ce trăiește într-o lume lăuntrică goală.
Probabil că acesta este un om fără cărți. Un om gol pe interior ce n-a putut să vad nimic prin ochii altor oameni.
De ce este importantă cultura?
Deoarece te înalță peste neștiință. Și peste oameni goi. Și deoarece nu poți fi manipulat; trăind într-o mare de informație de care ești legat, nu te poți pierde. Infinit de mare și infinit de valoroasă, dacă ești capabil s-o stăpânești. Aș vrea să cred că, cultura înseamnă un mijloc de care te folosești pentru a te ridica peste incertitudine, pentru a empatiza și pentru a conștientiza că doar prin aceasta mai poți spera.
Cultura înseamnă tradiție, teatru, cărți, știință, oameni.
Cultura n-ar putea exista fără oameni, și probabil că nici oamenii n-ar putea exista fără cultură. De-asta o găsim oriunde. De-asta apropie ființele între ele, ca două mâini ce se strâng atunci când se găsesc în brațele altora. Cultura apropie idei, gânduri, sentimente. N-ai să vezi om la teatru ca o ființă goală ce nu face nimic, în acel om sunt mii și mii de alți oameni pe care-i întruchipează și în care, de cele mai multe ori ne regăsim cu toții. Pentru ca asta face cultura, transmite idei și creează legături.
Plantează flori peste pământul sterp în care au călcat războaie și ani de ură, doar pentru a înflori din nou. Unde oameni triști și goi au încercat să strivească ultima formă de speranță, dar n-au reușit, n-ar mai fi fost nimic. O lume fără cultură. O lume fără idei. O lume fără suflet.
Nu suntem morți încă, de ce ne-ar îngropa de vii? Nu poți să furi cultura oamenilor și să te aștepți ca aceștia să mai existe, să mai fie. Aș vrea să cred că întrebarea este totuși una retorică, într-un final.